Timul a trecut...
Pe timpul sarcinii, am avut in minte o singura intrebare: "al cui este copilul: al barbatului necunoscut sau al meu?" Ea a nascut un baietel sanatos si frumos. Era copilul perfect, cel pe care l-am tot asteptat. Dupa ce a nascut mi-a zis: vreau sa-i facem si o surioara. Am zambit, dar nu era zambetul meu. Nestiind ce sa fac pentru a ma linisti m-am hotarat sa merg si eu la medic sa vad cum pot afla daca este sau nu copilul meu. Am inceput prin a-mi face analize. Aceste analize mi-au confirmat indoiala: eram steril, Rares, lumina ochilor mei nu este baiatul meu.
Rares are 2 anisori acum si desi stiu ca nu este al meu il iubesc de parca ar fi. Imi zice tata si ma iubeste mult. O simt si mi-o arata. El nu are nicio vina, nu stie si sper sa nu afle niciodata ca nu eu sunt tatal natural. Ma inteleg bine cu sotia mea, atat cat sa avem o familie. Se poarta excelent, probabil se sitme vinovata, nu stiu ce e in mintea ei, probabil nu am stiut niciodata daca a ajuns sa ma insele. In adancul sufletului nu o pot ierta cu adevarat, cand ma uit la Rares imi amintesc. Am devenit suspicios si mai tot timpul o "verific". Cred ca nu s-a mai vazut cu acel barbat...cu tatal copilului "meu", acest lucru ma linisteste.O sa traiesc cu acest secret doar pentru cel mic. Nu mi-as putea imagina viata fara el. Sper ca timpul o sa vindece toate ranile ...
Vlad (acesta este un nume fictiv pentru a fi protejata identitatea tatalui)
De ce ajung femeile din România la psiholog. ”Trăim într-o cultură în care femeia e învățată să pună nevoile celorlalți înainte”
Metroul bucureștean scurtează drumul spre prevenția cancerelor asociate infecției cu HPV
“Love Fair”, târgul caritabil care schimbă soarta animalelor fără stăpân
Țările din Europa în care se fac cele mai multe transplanturi de celule stem. Pe ce loc e România?