Scrisoare catre amanta tatalui meu

Te urasc. Sunt primele cuvinte care imi vin in minte. Cele mai simple. Cele mai adevarate. Cele care imi stateau de mult pe limba. Trebuie sa fii o persoana rea, o persoana care uraste copiii si le vrea raul cu orice pret. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa o descrie altii. Nu poti sa fii altfel decat mi te-am imaginat. Ce esti tu? Si cine esti? Trebuie sa fii o vrajitoare rea care se hraneste cu suferintele copiilor. Sau o zana frumoasa si rea care are puterea de a vraji barbatii!!!??? S-ar putea, da. Poate amandoua. Ai venit ca un musafir nepoftit in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra. Tu erai cea care imi furai timpul, tu esti cea care faci din copilarie mea un vis urat. Nimeni nu mi-a spus pana acum de ce taticul meu intarzia in fiecare seara cand trebuia sa ma ia de la scoala, insa am aflat de la Ana, colega mea de joaca si de la ceilalti copii, mai toti, care susoteau in gura mare si ma luau peste picior. Stiau toti de taticul meu, mai putin eu… Nici nu am putut sa plang de ciuda si rusine, incercam sa le explic ca spun minciuni frustrate sau sa inventez altele pe loc. Am aflat mai apoi… Alti copii cum de au familii fericite? Alti copii cum de reusesc sa-si pastreze familiile unite? Eu?...

Tu erai cea care facea sa curga lacrimi pe obrazul mamei mele. Am surprins-o de mai multe ori pe mama cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Credeam ca nu o sa aflu niciodata de ce si credea ca o sa cred cand imi spunea ca nimic. Nu era “nimic”, erai tu de vina. Tu erai cea care ranea fiinta care m-a adus pe lume. Implicit, erai persoana care ma ranea pe mine. Vreau sa vad lumina in ochii mamei. Merita sa fie fericita pentru ca a reusit de atatea ori sa ma faca si pe mine sa fiu fericita. Stii, nimeni nu are un par mai frumos ca al ei si nimeni nu poate sa imi citeasca povesti noaptea atat de frumos… Si doar ea ma strange atat de puternic si bine la pieptul ei. Tu ma faci ca cred ca nu sunt un copil suficient de bun incat sa tin laolalta familia, ca nu pot sa-mi fac parintii sa se iubeasca. Eu sunt de vina? Sau tu? Sau trebuie ca iubirea asta a oamenilor mari se duce asa, cu una, cu doua? Dar la alti parinti cum de ramane iubirea asta? Aceeasi sau alta?

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo